Abstract. The present paper investigates how Klara and the Sun constructs meaning through the delineation of a specific narrative structure shaped by internal focalisation, a mechanism that restricts and controls access to knowledge. The analysis is presented through the lens of Gérard Genette's theoretical account, attempting to demonstrate that the novel limits perception and interpretation to a structurally limited framework. Since the narrative is presented through Klara's highly subjective perspective, this limitation intrinsically shapes the reader's epistemic field, thus creating a horizon of uncertainty. Hence, the novel demonstrates that meaning and interpretation are inherently built through the controlled distribution of narrative information.

Abstract. Leigh Bardugo's Ninth House transforms the typical Dark Academia institution into a site of occult ritual, where the protagonist Alex Stern challenges the boundaries between living and dead, insider and outsider. This study examines how occupying (occult) academic spaces is conditioned by constructing one's identity through performance. Employing Foucault's concept of heterotopia (1967), we reveal how Yale's secret occult societies not only disrupt social hierarchies but reconstruct power relations and enforce class inequalities. Within Yale's liminal conditions, understood through Bhabha's theories (1994), magical wards reach beyond physical borders and Alex Stern embodies those thresholds, as her in-betweenness allows for the negotiation and construction of identity. Nonetheless, identity is governed by the academic space which essentially recruited Alex for her occult affinity, as a tool to serve it and not just inhabit it. Thus, she is required to perform an identity that is not hers, or in Butler's terms (1988), to enact a performance whose repetitions consolidate the governing structures she navigates. Here, performance exposes the inherent violence of extraction practiced by academic spaces that confer identity and power, even to outsiders that perform appropriately, whereas any subversive acts put individuals in danger of expulsion when authority is threatened.

Résumé. Daniel Pennac occupe une place singulière dans l'univers de la littérature française contemporaine. Longtemps considéré comme un auteur de romans policiers, l'écrivain est aujourd'hui largement reconnu, au-delà des frontières du genre, pour la diversité et l'originalité de son œuvre. Les problématiques identitaires constituent un axe structurant de l'imaginaire romanesque de l'écrivain et elles sont souvent liées à un traumatisme d'enfance. Cette étude se propose d'analyser des personnages pennaciens à la lumière de la théorie de Didier Anzieu sur le Moi-peau, envisagé comme la figuration par laquelle le Moi se représente lui-même comme une structure d'enveloppes fondée sur les fonctions de la peau, et dont l'intégrité conditionne les manifestations psychiques du sujet. Chez Daniel Pennac, nous avons identifié des personnages incarnant des typologies décrites par Didier Anzieu : ceux qui incarnent « le Moi-peau passoire », incapables de gérer leurs émotions en raison d'une perception altérée de leur corporéité, et ceux qui développent « une seconde peau » nécessaire pour protéger leur fragilité interne face aux adversités sociales. Les personnages féminins se révèlent ambivalents : d'un côté, le sujet traumatisé peut reconstruire l'intégrité de son Moi-peau au contact de la peau de la mère ou de la bien-aimée ; de l'autre, la mère abusive provoque chez l'enfant la constitution d'une image de soi pervertie qui bloque le processus de construction identitaire. L'imagination, le rêve et l'acte de raconter constituent autant de mécanismes protecteurs permettant de restaurer l'intégrité du Moi-peau et de construire son identité narrative.

Abstract. Gone Girl and Animal challenge traditional portrayals of female victims by depicting female figures who are violent, calculated or morally ambiguous. Both novels portray anti-heroines, questioning the readers' sympathy, as well as their desire for redemption, as both Amy and Joan epitomize female rage and they do not experience the traditional narrative retribution. Drawing on Barbara Creed's concept of the monstrous feminine, Judith Butler's gender performativity, Sara Ahmed's feminist killjoy, as well as antihero studies, this paper proposes a literary analysis of the two novels and aims to discuss how Gone Girl and Animal (de)construct the monstrous woman trope by illustrating female violence as a site of narrative control, thus undermining ethical narratives and the readers' expectations of integrity. The two novels subvert the idea of an idealized woman, as the two protagonists embody rage, manipulation, sexuality and weaponized femininity and the readers are faced with accepting morally distressing prospects.

Rezumat. Lucrarea analizează solipsismul ca formă de retragere literară și de construcție a sinelui în opera lui Johann Wolfgang von Goethe și Hermann Hesse. Pornind de la teoriile receptării și de la relația dintre experiența lecturii și identitatea autorului, cercetarea urmărește modul în care influențele literare sunt interiorizate și transformate în noi forme de expresie artistică. Analiza comparativă evidențiază faptul că solipsismul reprezintă un mecanism de autoreflecție și autoconstituire, prin care lectura devine un process creator. În acest context, operele lui Goethe și Hermann Hesse ilustrează modalități distincte de negociere a raportului dintre eu, alteritate și lume, contribuind la o mai bună înțelegere a relației dintre receptare, identitate și creația literară.

Abstract. Herta Müller's work explores the role of photography, particularly passport photos, as a symbol of identity and a tool of state control. In The Passport and Traveling on One Leg, passport photos reveal the fragmentation and alienation of the characters under oppressive regimes. Through photography, Müller highlights the gap between self-perception and state-imposed identity. The photos, meant to confirm identity, instead reflect its complexity, revealing the struggle between individual freedom and external power structures.

Rezumat. Studiul nostru caută legături între operele lui Bertolt Brecht și felul în care scena poate clarifica situațiile de criză din natură. În loc să ofere spectacole tradiționale, metoda brechtiană – cu efecte de distanțare, stimulente pentru privitor și dezvăluiri ale puterii sociale – devine instrument în abordarea deteriorării ecosistemelor. Problema culpabilității în materie de mediu nu se reduce la greșeli personale; dimpotrivă, ea apare ca urmare a rețelelor ascunse de decizii economice, directive politice sau norme colective ce transformă contactul om-natură. Aici, teatrul nu judecă, ci pune întrebări despre cine produce daunele, iar răspunsurile apar treptat, prin tensiuni vizibile pe scenă. Examinând metodele teatrale ale lui Brecht, cercetarea scoate în evidență cum acestea pot fi reinterpretate în contextul problemelor ecologice contemporane. Astfel, arta scenică nu mai e doar spectacol, ci teren unde se analizează împărțirea vinovățiilor. Prin întrebarea „Cine este vinovat?”, atenția se mută spre structuri ascunse: abuzurile de putere, obiceiurile de consum excesiv sau gestionarea defectuoasă a naturii. Fiecare replică poate deveni o invitație la gândire, fiecare personaj – oglindă pentru opțiuni politice reale. Teatrul ar putea stimula trezirea unei conștiințe comune, chiar dacă pe scenă nu se oferă răspunsuri definitive. Participarea publicului nu se măsoară prin aplauze, ci prin intensitatea reflecției declanșate după cortina coborâtă.

Abstract. The paper aims to analyse the language of scientific texts in the field of chemistry, with a focus on the relationship between terminological rigour and discursive performance. Drawing on recent advances in the field of genre analysis and discourse studies, the study investigates the ways in which scientific texts construct authority and credibility through specific linguistic and rhetorical strategies. The corpus consists of scientific articles published in international journals in the field of chemistry. The analysis takes into account elements such as lexical density, nominalisation, the use of passive voice, and the structuring of arguments in the abstract, introduction, and discussion sections. The results highlight the tension between the need for precision and clarity inherent in scientific communication and the persuasive dimension of discourse, which is often overlooked in traditional analyses of scientific language. The paper concludes by proposing a model for the evaluation of scientific discourse performance that takes into account both the cognitive and social dimensions of communication.

Abstract. Comunicarea de față și propune să analizeze rolul traducătorului audiovizual ca mediator cultural în contextul comunicării interculturale mediate de ecran și să evidențieze tensiunea dintre fidelitatea lingvistică și transferul cultural. Demersul teoretic se întemeiază pe conceptul de linguacultură, care subliniază caracterul inseparabil al limbii și al experienței culturale. Studiul de caz are în vedere filmul de animație «Luca» (Pixar, 2021), un artefact cultural hibrid al cărui text-sursă în limba engleză este impregnat de numeroase reprezentări stereotipe ale italicității. Analiza versiunii dublate în limba română urmărește strategiile prin care traducătorul gestionează această dublă articulare culturală (text-sursă american, context italian și limbă-ţintă română) și negociază raportul dintre fidelitatea discursivă și inteligibilitatea culturală. Rezultatele evidențiază faptul că dublajul depășește nivelul unui transfer lingvistic și constituie un proces de reapropriere culturală, în cadrul căruia traducătorul intervine în reconstruirea sensurilor și a referințelor culturale. Cercetarea pune astfel în lumina dimensiunea interculturală a traducerii audiovizuale și relevanța conceptului de linguacultură pentru studiul produselor mediatice contemporane.

Rezumat. În contextul globalizării digitale și al intensificării interacțiunii dintre limba română și limba engleză în mediile virtuale, fenomenul de alternanță de cod se relevă tot mai des ca o practică discursivă caracteristică generației tinere. În acest context, prezenta lucrare examinează fenomenul de alternanță de cod ca rezultat al expunerii zilnice la repertorii lingvistice prezente pe platformele sociale. Din această perspectivă, studiul investighează modul în care social media contribuie la reconfigurarea practicilor comunicaționale ale adolescenților ca reprezentanți de bază ai generației tinere și la integrarea fenomenului de alternanță de cod ca element lexical preponderent în discursul lor cotidian. Cercetarea are la bază analiza datelor obținute prin aplicarea unui chestionar pe un eșantion de 200 de adolescenți români. Instrumentul de investigare a urmărit identificarea platformelor sociale frecventate, a tipurilor de conținut consumate și a percepțiilor respondenților privind utilizarea resurselor lingvistice provenite din mediul digital. Rezultatele sugerează că alternanța de cod din discursul adolescenților nu poate fi interpretată exclusiv ca expresie a unei competențe bilingve, ci trebuie înțeleasă în raport cu funcțiile sale identitare, simbolice și interacționale. Inserțiile din limba engleză sunt utilizate pentru marcarea apartenenței generaționale, indexarea familiarității cu tendințele culturale globale, exprimarea evaluărilor afective și negocierea poziționărilor sociale în cadrul unui grup. În acest sens, social media funcționează ca un spațiu de circulație și legitimare a unor noi practici discursive, facilitând transferul implicit al structurilor și expresiilor recurente din mediul online în conversațiile offline.

Rezumat. Discursul medical reprezintă unul dintre cele mai dinamice limbaje specializate ale contemporaneității, aflat la intersecția dintre exigențele standardizării terminologice și procesele continue de variație lingvistică. Lucrarea își propune să analizeze modul în care terminologia medicală românească a evoluat în perioada 1990–2022, sub influența transformărilor sociale, tehnologice și științifice care au marcat ultimele decenii. Cercetarea se bazează pe un corpus alcătuit din texte aparținând discursului medical specializat (ghiduri clinice, protocoale, documente instituționale, articole științifice) și discursului medical destinat publicului larg (presă, platforme online, materiale de informare și educație pentru sănătate). Analiza urmărește principalele mecanisme care contribuie la dinamica limbajului medical: neologizarea, împrumutul terminologic din limba engleză, adaptarea lexicală, variația denominativă și determinologizarea. O atenție specială este acordată circulației termenilor medicali între discursul specializat și discursul comun, fenomen accentuat în contextul pandemiei de COVID-19, când numeroși termeni de specialitate au intrat în vocabularul cotidian. Studiul evidențiază faptul că variația terminologică nu constituie doar un efect secundar al schimbării lingvistice, ci un mecanism funcțional care facilitează transmiterea și accesibilizarea informației medicale. Rezultatele cercetării relevă coexistența a două tendințe complementare: pe de o parte, eforturile instituționale de standardizare și uniformizare a terminologiei, iar pe de altă parte, diversificarea formelor de exprimare generate de noile contexte comunicaționale. În acest sens, discursul medical apare ca un spațiu privilegiat pentru observarea relației dintre normă și uz, dintre stabilitate și inovație lingvistică, oferind perspective relevante pentru studiul limbajelor specializate și al variației discursului contemporan.

Abstract. Award ceremony speeches represent a distinct form of public communication, characterized by high visibility and limited speaking time. At major international film and music awards, recipients are expected to follow certain conventions, such as expressing gratitude and acknowledging collaborators, while also bringing an element of originality that captures the audience's attention. This paper examines the evolution of this type of speech, from notable examples of the past to contemporary trends in which authenticity, personal storytelling, and socially relevant messages play an increasingly important role. The analysis draws on perspectives from the media, academic literature, and research on effective public communication. Particular attention is given to the relationship between prepared and improvised speeches, highlighting how the balance between structure and spontaneity can influence a speech's impact. The main conclusion is that a successful acceptance speech combines respect for established conventions with the authentic and original expression of the award recipient.

Abstract. This paper analyses how the satirical persona of Philomena Cunk uses humour and performed ignorance to dismantle authoritative knowledge in order to expose the construction of truth in contemporary media culture. Central to the analysis is the concept of "educated absurdity", an intentional incongruity between the performance of academic discourse and the absence of genuine comprehension, through which the character mimics the formal conventions of documentary discourse, while simultaneously undermining their epistemic authority. Drawing on Barthes's theory of mythological naturalization, Szakolczai's concept of "Absurdistan", and Hutcheon's theory of parody, the paper argues that Cunk's linguistic performance works as an instrument of defamiliarization of the authoritative voice. By exposing the gap between how knowledge sounds and what it actually says, she reveals the constructed nature of what societies accept as truth, revealing the fool not as an outsider to knowledge, but as its wittiest critic. This satirical strategy has a broader cultural function: in an era marked by misinformation, media manipulation, and scepticism towards institutions, Cunk's performed ignorance paradoxically raises critical awareness in her audience. Instead of offering answers, her satire trains viewers to question the sources, registers, and institutional voices through which truth is produced and legitimized. Ultimately, the mock-documentary satire represents a powerful form of critical commentary that addresses directly the epistemological uncertainties of contemporary post-truth media culture.

Rezumat. Articolul de față abordează romanele lui Ovidiu Bîrlea din perspectiva bogăției și a complexității materialului folcloric pe care îl conțin. Toate cele trei opere – Șteampuri fără apă (1979), Drumul de pe urmă (postum, 1999) și Se face ziuă. Romanul anului 1848 (postum, 2001) – sunt realizări ale scriitorului și ale folcloristului deopotrivă. Născut în lumea satului din Munții Apuseni, autorul i-a cunoscut foarte bine viața folclorică, astfel încât, ca cercetător, a studiat-o ca pe un fapt viu, în toate aspectele sale. Beletristica lui Ovidiu Bîrlea este o amplă colecție de zicători, strigături și cântece de petrecere, dar mai ales o modalitate de a reda cu instrumentele beletristicii tot ceea ce înseamnă muzica, dansul și literatura populară: frumusețea acestora, funcția lor socială, impactul asupra celor implicați în desfășurarea actului folcloric – muzicanți, dansatori, spectatori. Impresia dominantă pe care o creează descrierile extrem de amănunțite ale acestor creații și manifestări populare este aceea că muzica și dansul au asigurat coeziunea comunităților înfățișate și au jucat un rol esențial în adaptarea oamenilor la evenimente și la condiții de viață greu de suportat. Prin acuratețea prezentării acestor elemente, cele trei romane contribuie la înțelegerea mai nuanțată și mai complexă a operei științifice a autorului, după cum și cunoașterea lucrărilor sale de folcloristică îl ajută pe cititor să îi înțeleagă mult mai profund romanele.

Rezumat. Lucrarea analizează reprezentările eroticului în folclorul huțul din Bucovina, pe baza materialelor de teren și a creațiilor folclorice locale. Sunt investigate formele de exprimare a discursului erotic în strigături, cântece, anecdote și alte texte licențioase, cu accent asupra simbolurilor și strategiilor de exprimare indirectă. Studiul urmărește funcțiile sociale și culturale ale acestor manifestări, evidențiind rolul lor în cadrul practicilor comunitare și al raporturilor de gen. Cercetarea propune o perspectivă asupra eroticului ca element integrat al patrimoniului cultural tradițional și al identității huțule contemporane.

Rezumat. În basmele lui I. G. Sbiera, traseul inițiatic al eroului constituie un parcurs formativ complex, prin care acesta se maturizează, depășindu-și limitele, pentru a-și împlini destinul. Integrând motive și structuri specifice creației populare, folcloristul bucovinean construiește un univers narativ, în care confruntarea dintre Bine și Rău și succesiunea probelor inițiatice susțin formarea identității morale a eroului și afirmarea valorilor tradiționale. Prin prezența elementelor fantastice, a personajelor cu funcții simbolice și a finalului restaurator al ordinii, basmul evidențiază valorile fundamentale ale comunității tradiționale, precum curajul, dreptatea și solidaritatea. Fidelitatea față de expresivitatea limbajului popular, originalitatea motivelor narative și valorificarea particularităților graiului bucovinean reprezintă axe centrale, prin care Sbiera a valorificat și a conservat fundamentul istoric, lingvistic și cultural al patrimoniului folcloristicii românești, într-un mod viu, autentic și riguros.

Abstract. The paper analyzes the complex dynamics between identity, marginality and spiritual escape in the Romanian communist universe. Central to this equation is the character Ion Palatinus from Moneasa, whose visual impairment becomes a radical metaphor of otherness: he is a double "stranger", isolated both from the oppressive regime and from his own physical condition and with a radical influence on the protagonist of the novel, an individual with an identity fragmented by exile with his parents since adolescence. The study demonstrates that, in this geography of isolation, books and the act of reading do not represent simple recreational refuges, but true counter-spaces (heterotopias) that reconfigure reality. For the blind masseur, the text read by others becomes a projection screen of inner freedom and an instrument for the reconstruction of the self. By correlating the "topographies of otherness" with the symbolism of the book, the work highlights how Florescu transforms the trauma of uprooting into an initiatory journey. Reading functions as an identity compass, transforming the socially marginalized stranger into a sovereign navigator of his own inner universe, capable of overcoming the boundaries imposed by ideology and his own disability.

Rezumat. În arealul etnografic al Țării Codrului, sărbătoarea Crăciunului păstrează amprenta unor mentalități arhaice profunde, manifestate cu precădere în modalitățile unice de sacralizare și configurare a spațiului domestic. Spre deosebire de majoritatea regiunilor carpatice, unde bradul constituie elementul central al decorului hibernal, comunitățile tradiționale codrenești au manifestat istoric o reticență accentuată față de introducerea coniferelor în locuință în această perioadă. Această aversiune își are rădăcinile în asocierea exclusivă a bradului cu ritualurile funerare, considerându-se că prezența sa ar atrage nefericirea. Ca urmare a acestui tabu cultural, s-a dezvoltat o practică artistică și ritualică unică în lume: confecționarea artificială a pomului de Crăciun din resurse exclusiv vegetale și alimentare locale, precum boabele de fasole, floricelele de porumb și nucile. Arhitectura acestui artefact relevă un nivel remarcabil de ingeniozitate și simț estetic popular. Structura de susținere era realizată dintr-un schelet tridimensional din nuiele elastice de salcie, simbol al vitalității și al regenerării rapide, pe care se împleteau rețele complexe de fire. Piesa de rezistență o constituiau ghirlandele din boabe de fasole albă sau colorată care, după ce erau lăsate la înmuiat pentru a deveni maleabile, erau înșirate minuțios cu acul pe sfori de bumbac. Acest caroiaj migălos din fasole era îmbogățit textural prin adăugarea șiragurilor de porumb plesnit (numite local bumbușe sau cocoși) și a nucilor poleite sau învelite în staniol. Cromatica era completată uneori prin inserarea de „ruji" (flori artificiale create manual) și prime (din hârtie creponată) rezultând un obiect cu o geometrie sacră ce contrasta puternic cu austeritatea iernii. Din perspectivă fenomenologică, introducerea pomului din fasole în spațiul locuinței opera o ruptură profundă între timpul cotidian (profan) și cel al sărbătorii (sacru). Element central al modelării spațiale, acest pom nu era așezat pe sol, ci era suspendat direct de meștergrindă, deasupra mesei festive. Această poziționare aeriană îndeplinea o dublă funcție: pe de o parte, elibera vatra casei pentru desfășurarea dinamică a jocurilor rituale ale cetelor de colindători, iar pe de altă parte, conferea artefactului statutul de Axis Mundi, un punct de conexiune între planul terestru și cel cosmic. În concluzie, pomul de Crăciun din Țara Codrului depășește sfera funcției strict decorative, funcționând ca un complex dispozitiv magic și apotropaic. Fiecare componentă utilizată în realizarea sa, de la boabele de fasole și porumb, până la nuci, poartă o încărcătură simbolică strâns legată de cultul fertilității agrare și al regenerării naturii. Prin manipularea rituală a resurselor de subzistență, comunitatea codrenească realiza o proiecție simbolică a belșugului, asigurând, prin mecanismele magiei simpatetice, rodnicia holdelor și prosperitatea gospodăriei în noul an.

Rezumat. Lucrarea își propune o reinterpretare a operei lui Ion Agârbiceanu din perspectiva ecocriticii, una dintre direcțiile semnificative ale studiilor literare contemporane. Ipoteza cercetării este că în opera lui Ion Agârbiceanu natura nu îndeplinește doar o funcție descriptivă, ci constituie o categorie etică și spirituală, iar reprezentarea relației dintre om și mediu poate fi reinterpretată, din perspectivă ecocritică, ca expresie a unei forme de „ecologie morală” ce anticipează preocupările ecologice contemporane. Pornind de la premisa că natura nu reprezintă doar un cadru descriptiv al acțiunii, ci un element constitutiv al universului artistic și al construcției etice a textului, cercetarea analizează modul în care relația dintre om și mediul natural este configurată în romanul Arhanghelii și în schițele reunite în volumul File din natură. În cazul romanului Arhanghelii, analiza urmărește reprezentarea spațiului montan și a comunității miniere din Munții Apuseni, evidențiind transformările pe care exploatarea aurului le produce atât asupra mediului natural, cât și asupra echilibrului moral al personajelor. Din perspectivă ecocritică, natura apare ca un reper al armoniei originare, în timp ce intervenția omului, determinată de interesul economic și de dorința de îmbogățire, generează dezechilibre ecologice, sociale și spirituale. În acest context, mina și aurul dobândesc o funcție simbolică, ilustrând ruptura dintre om și ordinea firească a lumii. Analiza unor schițe din File din natură evidențiază o altă dimensiune a imaginarului agârbicean, în care natura este valorizată ca spațiu al contemplației, al revelației și al comuniunii dintre om și creație. Peisajul, succesiunea anotimpurilor, lumea vegetală și cea animală sunt integrate într-o viziune în care frumusețea naturii exprimă o ordine spirituală și morală. Din această perspectivă, proza lui Ion Agârbiceanu anticipează, prin sensibilitatea față de mediul natural și prin reflecția asupra raportului dintre om și natură, unele dintre preocupările ecocriticii actuale. Demersul propus urmărește să evidențieze actualitatea operei lui Ion Agârbiceanu și posibilitatea reevaluării acesteia prin instrumentele teoretice ale ecocriticii, contribuind astfel la diversificarea perspectivelor interpretative asupra literaturii române din prima jumătate a secolului al XX-lea.